Skip links

O experiență personală a văzului.

Andrei Pleșu scria în cartea sa Despre îngeri: Prestigiul văzului e unanim și străvechi. “Marele simț” i se spunea în Grecia Antică. Legat nemijlocit de practica destinsă a contemplației, organ prin excelență al “vieții de spectator”, aflată dincolo de contingențele vieții “practice”, văzul e într-un raport de vecinătate cu intelectul, dacă nu chiar într-unul de identitate simbolică (…). E mult mai ușor să eviți un miros, un gust, o atingere, decât o senzație optică.

Un citat care deschide nu doar importanța de a ne menține vederea sănătoasă din punct de vedere fizic, dar și importanța ochiului în procesarea exteriorului și a informațiilor în creier.

O experiență personală a văzului.

Mă diagnosticasem cu analfabetism funcțional.

Deși știu să scriu, să citesc (am terminat cu brio și Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării din Cluj-Napoca) și, mai mult, aceste două activități reprezintă o mare parte din viața mea de zi cu zi, simțeam că ceva este în neregulă.

Nu puteam procesa informațiile. Uitam adeseori ceea ce citeam; credeam că sunt un analfabet funcțional și mă enervam mai mult la ideea că am o memorie limitată. Nu puteam procesa informația pe care mi-o luam din exterior, din lucrurile care mă înconjurau.

Am dat vina pe puterea mea de concentrare. Mi-am zis: Dacă o să iau niște vitamine pentru materie cenușie, o să mi se lipească sinapsele și o să pot înțelege mai bine. Doar nu o să trăiesc într-o uitare continuuă, nu?

Așa am început un tratament de 6 luni cu Ginko Biloba. Nu pot spune că nu a dat roade. Aveam o minte mai vitală, ușor-ușor puteam face legături între experiențele exterioare (cititul) cu cele interioare (scrisul). Dar ceva lipsea. Cu cât mă concentram mai tare să înțeleg ce scrie în paginile alea mâncate de litere de tipar, cu atât mă durea mai tare capul. Simțeam că planeta se învârte în sfârșit…și nu era în vreun sens bun. Visul meu de a deveni scriitor se năruia pe zi ce trece.

Și nu voiam să fiu ăl scriitor pe medicamente.

-Poate ar trebui să mergem la un neurolog, îmi spunea mama într-o tonalitate blândă, deși ea nu considera ca fiind neapărat o problemă.

Dar pentru mine era o problemă mare. Uitam tot ce făcusem în ziua precedentă, tot ceea ce citeam, tot ceea ce vedeam la televizor...

Începusem să am migrene zilnice. Purtam căciula de blană în casă, pe o vreme de aprilie-mai. Credeam că dacă am capul acoperit, nu o să-mi bubuie. Nu o să mi se transforme în vulcan. Și nu o să erupă.

La neurolog nu s-a întâmplat nimic. Trecută printr-un RMN și verificări ordinare, concluzia era că sunt PERFECT sănătoasă.

Și atunci, ce se întâmpla cu mine?

Încercând să citesc Andrei Pleșu – Despre îngeri, mi-a căzut cu tronc un citat: “Văzul e singurul simț care lucrează cu distanța (…) Numai văzul ne comunică existența lucrurilor îndepărtate și străine de interesele noastre vitale”.

Nu puteam procesa informații externe, nu puteam să mă concentrez…pentru că ochii mei nu erau sănătoși.

Astăzi știu că am hipermetropie. Știu că, deși pot să văd literele dintr-o pagină fără ochelari, nu pot să le înțeleg la nivel intelectual. Nu se formează legătura, informațiile se trimit sacadat, iar atenția este mai mult îndreptată spre ideea de A VEDEA decât pe ideea de A ÎNȚELEGE CE CITEȘTI. Astăzi știu cât de important este să am grijă de ochii mei ca să fiu conștientă de ceea ce e în jur.

Recomand tuturor să-și facă o consultație optometrică gratuită. Cine știe, de fapt, câte lucruri pierdem în viață pentru că privirea noastră are o problemă insesizabilă la nivel personal.

Intră aici și fă-ți o programare. În 2021 nu mai e nimic de pierdut.

Leave a comment